O frumoasa poezie care surprinde unul din pacatele acestor zile: plafonarea.
Păcatul cel mai răspândit e plafonarea
Și lucrul doar la jumătate dus.
Atunci când ți se pune întrebarea,
Și când te mulţumeşte căutarea
Cuvântului prea ieftin ca răspuns.
Păcatul nu-i atunci când fața-i tristă,
Și nici atunci când visele te dor…
Ci numai dac-o faptă altruistă
O faci de mântuială, sau
Pentru nu știu care spectator.
Cumplit nu e când pierzi în mod total,
Ci numai să te joci că ai invins.
Și nu-i rușine să te zbați sub val,
Și nici să cazi în drumul tău spre mal,
Ci e păcat să fii un luptător pretins.
Un lucru nu-i destul să fie început,
Și nici sfârșit așa-ntr-o doară.
Un zâmbet dacă-i numai de-mprumut
Iar bună-ziua sec și abătut
E ca un mucegai căzut peste cămară.
Eroul doar pe jumătate, nu-i erou
E doar un trădător de veșnicie.
Și numai noul lustruit, nu este nou.
Iar binele neterminat e rău
Ca și atunci când eşti bogat pe datorie.
La Dumnezeu nu merge cu trișare
Și nici cu sfinți pe jumătate decăzuți.
Ori așteptarea este așteptare,
Ori alergăm în alergare.
In cerul Lui nu-i loc de prefăcuți.
E timpul să ne plângă inima de dor.
E vremea să cântăm cu toată gura.
Și să trăim ca orice bun așteptător
Cu ochii pironiți la răsărit de nor
Iar El, venind, ne va plăti toată măsura.