Familia cea bogată

Nu suntem bogați datorită a ceea ce avem, suntem bogați datorită a ceea ce dăm!

Traducere si aranjament de: Mihai Raducanu

Nu voi uita niciodată Paştele din 1946. Aveam doar 14 ani şi mai rămăsesem doar trei fete acasă. După mine era sora mea mai mică Ocy de 12 ani şi înaintea mea era sora mea mai mare Darlene, care avea 16 ani. Trăiam pe vremea aceea în casa noastră veche, împreună cu mama noastră şi nu aveam idee pe vremea aceea ce înseamnă să-ţi lipsească ceva, sau ce înseamnă să ai lucruri multe.

Tatăl meu murise cu 5 ani mai înainte, lăsând-o pe mama cu 7 copii să-i crească mai departe, mai toţi în şcoală, dar fară să avem vreun ban de pe urma lui. Ajunşi în 1946 surorile mai mari se căsătoriseră deja şi se mutaseră la soţii lor, iar fraţii noştri mai mari plecaseră la oraş, la muncă.

Cu o lună înainte de Paste, pastorul nostru a făcut un anunţ ca, la sfârşitul lunii, chiar de Paste, se va face o colectă specială pentru a ajuta cea mai saracă familie din biserică. Ne-a cerut fiecăruia să dăm cât vom putea, cu toată generozitatea noastră, ca să putem ajuta într-adevăr pe acei oameni. Când ne-am întors acasă, am început să vorbim între noi cum să strângem bani într-o lună de zile, ca să putem contribui şi noi la acel ajutor. Am făcut planul ca să cumpărăm 25 kg de cartofi şi să mâncăm din ei timp de o lună, fără nimic altceva, ca să facem economie de 20 de dolari. Apoi ne-am gândit să nu mai ascultăm la radio seara şi să nu mai folosim curentul electric, adică lumina seara, ci lumânări, ca să reducem cheltuielile de electricitate.

Darlene s-a hotărât să meargă şi să facă extra curăţenie la alte familii din oraş ca să strângă mai mulţi bani. Eu şi sora mea mai mică Ocy, vom merge să stăm cu copiii cei mici ai altor oameni din oraş (baby sitting) mai multe zile pe săptămână şi să le şi spunem de ce, ca să strângem mai mulţi bani. Apoi ne-am hotărât să aşezăm flori în ghivece şi să le vindem, aranjamente florale din florile ce le vom culege de pe camp, astfel ca să avem ceva mai mulţi bani. Am socotit că puteam strânge din toate aceste mici planuri înca vreo 20 de dolari fiecare.

Acea lună a fost una din cele mai bune luni ale anului pentru fiecare din noi. Aveam un succes nemai întâlnit până atunci în ceea ce înfăptuiam. În fiecare seară ne strângeam împreună acasă, ne goleam buzunarele şi ne număram banii ca să vedem cât am câştigat. Iar noaptea adormeam târziu, caci vorbeam între noi pe întunerec despre acea familie săracă şi câtă bucurie vor avea ei cand vor primi acei bani. Mai gândeam că dacă şi alte familii din biserică vor face ca noi, se va strânge o sumă uriaşă. Ce surpriză plăcută trebuie să fie pentru acei oameni sărmani să primească acel cadou de Paşti!… Erau vreo 80 de membri în biserica naostră pe atunci şi noi gândeam că oferta ce se va strânge va fi de vreo 20 de ori mai mult decât noi puneam de-o parte în acea lună. Socoteli, socoteli, planuri, bucurie plină de anticipare pentru acei oameni în nevoie….

În fiecare săptămână, pastorul nostru ne amintea de acea colectă ce o va face la sfarşitul lunii pentru familia cea săracă, ce era pentru toată lumea un mister: nimeni nu ştia la cine se referea el. Cu o zi înainte de Paşte, ne-am luat fiecare mărunţişul strâns şi ne-am dus la magazinul alimentar din apropiere ca sa ne schimbăm banii pe cei din hârtie şi managerul de acolo ne-a înmânat 3 hârtii noi de $ 20 de dolari şi una de $ 10. Strânsesem 70 de dolari!!! Eram atât de bucuroase în acea noapte că aproape că nu mai puteam dormi. Nu mai conta că nu aveam niciuna vreo rochie nouă de Paşte, – aveam 70 de dolari ca să dăm acelei familii sărmane, şi asta era tot ce conta pentru noi atunci! De-abia aşteptam să mergem la biserică.

În acea duminică dimineaţa ploua cu găleata. Nu aveam umbrele, dar mergeam bucuroase înspre biserica ce se afla cam la o milă departare de casa noastră. Ce dacă eram ude până la piele?! Duceam cu noi 70 de dolari cadou. Darlene pusese nişte cartoane în pantofii ei plini de găuri, dar când a ajuns la biserică, se udaseră şi a trebuit să le scoată, iar pantofii vechi arătau graoznici acum, aşa că a intrat desculţă în biserică, cu piciarele ude. Stăteam mândre pe locurile noastre aşteptând cu anticipaţie momentul colectei. Ne uitam la celelalte fete îmbrăcate cu haine noi, dar în hainele noastre ponosite ne simţeam atât de bogate!…

Când oferta specială s-a strâns, noi cele din rândul doi am dat fiecare partea noastră: mama a pus 10 dolari, iar noi fiecare am dat hartia cea nouă de 20 de dolari pe care o împăturisem cu grijă ca să nu se mototolească. Întorcându-ne acasă după adunare, am cântat tot drumul pline de fericire. Şi la prânz, mama avea o surpriză pentru noi: cumpărase o duzina de ouă şi, langă cartofi, acum aveam şi ouă. Ouă de paşti şi cartofi la cuptor! Ce masă bogată!

După amiază, într-un târziu, maşina pastorului se opreşte în faţa casei noastre. Mama îi ieşi în întampinare şi după vreo câteva secunde, se reântoarse cu un plic în mână. Am întrebat ce era acela, şi ea îl desfăcu în faţa noastră: erau 3 hârtii de 20 de dolari, noi, una de 10 tot nouă şi 17 hârtii de câte un dolar. Mama puse banii înapoi în plic şi nimeni nu mai scotea o vorbă. Stăteam fiecare cu capul în pământ, uitându-ne la podea şi pierdute fiecare în propriile noastre gânduri.

Trecusem de la acea stare de milionari, la a ne simţi acum doar „white trash”, adică sărace cu totul lipite de pământ. Noi copiii avusesem o aşa viaţă fericită, încât ne era deosebit de milă de cei care nu aveau o casă chiar aşa mică, sau o mamă, sau o familie plină de fraţi şi surori, unde se auzeau mereu râsete, glume şi se împărtăşeau atătea istorisiri…Gândeam că era fun, distractiv, să mănânci pe rand, căci nu aveam destule furculiţe şi linguri pentru toţi când eram adunaţi acasă, şi să ne aşteptăm rândul glumind cu fiecare; aveam apoi doar două cuţite şi ne strigam unul la altul să ne dam din mână în mână când aveam nevoie de ele, glumind ca să nu ne tăiem cumva în acest proces… Ştiam că nu aveam atâtea lucruri ca alţii, şi nu invidiam pe nimeni. Dar ca să fim sărace?!! Nici vorbă. Niciodată nu ne-am considerat sărace sau nu am ştiut că suntem în nevoie. În acea zi de Paşte am înţeles că dacă pastorul ne adusese nouă acei bani, înseamna că într-adevăr eram cei mai săraci din biserică!

Nu-mi plăcea că suntem săraci. M-am uitat la rochia mea şi la pantofii mei strâmbi şi mi-a fost ruşine să mă gândesc că mai pot merge aşa la biserică. Probabil că fiecare din biserică ştia asta şi ne vedea aşa cum eram, adică sărace, sărace… Nu mai vroiam să ma întorc la acea biserică. Mi-era ruşine. Surorile mele gândeau la fel. Apoi m-am gândit la şcoală. Eram în clasa a noua pe vremea aceea. Prima din peste 100 de elevi. M-am întrebat dacă şi colegii mei ştiau şi ne vedeau la fel, ca fiind atât de sărace… Şi mai m-am gândit că era timpul să nu mai mă duc nici la şcoală. Pe vremea aceea, se cerea să termini doar clasa a 8-a. ..

Am stat tăcute atunci vreme îndelungată. Coborâse seara, se făcuse întunerec şi era timpul să mergem la culcare. Dar nimeni nu se mişca. Nu puteam să mai facem nici un gest, nu puteam să mai spunem nici un cuvânt.

În săptămâna ce-a urmat, am mers totuşi la şcoală ca de obicei, tăcute şi ruşinate, ne întorceam acasă triste, fară să mai comentam nimic, fără să mai glumim, fară să mai ne adresăm nici o vorbă. În sufletul nostru coborâse realitatea sărăciei, ruşinii şi umilinţei de a fi considerate astfel. În sfârşit, duminică dimineaţa urmatoare, mama ne-a întrebat ce doream să facem cu banii. Ce faceau oamenii cu banii? Noi nu stiam. N-am ştiut niciodată că aveam nevoie de bani, sau că eram sărace.

Nici nu vroiam să mergem la biserică. Dar mama a insistat şi nu puteam s-o refuzăm. Pe drum mama a început să cânte o melodie singură, dar nici una din noi nu ne-am alaturat ei în cântat ca altadată.

La adunare sosise un misionar, şi el era vorbitorul din acea dimineaţă. Ne-a spus despre bisericile sărace din Africa, unde oamenii dormeau pe camp, sau în colibe, iar bisericile lor erau construite din lut uscat la soare. Însă ei aveau nevoie de acoperiş. Era posibil oare ca să se strângă $ 100 de dolari pentru acoperisul unei biserici mari din Africa? – ne intrbă el în predică. La sfarsit pastorul se ridică şi puse aceeaşi întrebare: „Ar fi posibil ca să facem pe loc o colectă şi să strângem ceva bani pentru acei oameni amărâţi, creştini ca şi noi, din Africa?” Ne-am uitat una la cealaltă şi pentru prima dată într-o săptămână am zâmbit fiecare. Mama şi-a deschis poşeta, şi scoase cei 10 dolari. Darlene a dat cei 20 de dolari ai ei lui Ocy si ea mi-a dat si banii ei mie. Când a venit coşul de colectă, eu am pus toţi banii acolo: $ 87 de dolari pe care-i primisem cu o duminică înainte. Misionarul a numărat banii în faţa nostră. Se stranseseră cu puţin peste 100 de dolari. Era atat de bucuros, încât a exclamat” Trebuie să fie ceva oameni bogaţi în această biserică de s-au strâns ataţia bani!”

Şi atunci o alta realitate ni s-a descoperit, chiar atunci pe loc: Din cei puțin peste 100 de dolari, 87 din ei ne aparţineau nouă. Noi eram familia cea bogată din biserica noastră! Nu spusese aşa acel misionar? Din acea zi nu mai eram sărace. Nu ne-am mai simţit sărace niciodată. Am simţit că eram bogate din nou, pentru că dădusem banii pentru Isus, pentru copiii Săi.

NU SUNTEM BOGAȚI PRIN CEEA CE AVEM, SUNTEM BOGAȚI PRIN CEEA CE DAM!

Traducere si aranjament de: Mihai Raducanu